Interviu Jean Gavril: „Cu timpul mi-am dat seama că ea nu vine niciodată când vrei.”

Dornici să-l cunoaștem, dar și să aflăm mai multe despre ultimul său single, am stat de vorbă cu Jean Gavril, un artist tânăr și foarte ambițios. Am aflat mai multe despre cum alege să-și creeze propriile melodii, cum a fost prima experiență pe care a avut-o într-un studio de înregistrări, dar și despre pasiunea lui de a colecționa obiecte vechi.


Ultimul tău single se numește „Tocuri” și vine la aproape un an de la lansarea melodiei „Totul sau nimic”. Având în vedere perioada asta care a trecut, cât stai de obicei să lucrezi la o piesă?

Cred că cel mai mult am stat jumătate de an – un an, chiar la „Tocuri”. N-am scris niciodată o piesă care să iasă în jumătate de oră sau ceva de genul. Îmi ia oricum mult timp să scriu, dar asta e din cauza mea, pentru că reanalizez totul și după nu-mi mai place. Cu cât trece mai mult timp, cu atât mi se pare că nu mai e bună, că e nașpa. De atunci nu mai fac asta. Când scriu o chestie și îmi place zic „Gata!” și nu mai scriu.

De ce a durat atât de mult să iasă la lumină piesa asta?

E greu procesul cu studioul, cu casa de discuri, cu planul de lansare. Totul durează mult, plus că la HaHaHa Production e un studio foarte mișto, iar acolo lucrurile funcționează cu programare. Ca să prinzi liberă sala sau să-l prinzi pe Șerban Cazan, producătorul cel mai bun de acolo, trebuie să suni și să stabilești o zi în care e liber și până atunci stai și aștepți. Ăsta e și motivul pentru care stau măcar 4 ore pe zi și încerc să-mi găsesc inspirația. Cu timpul mi-am dat seama că ea nu vine niciodată când vrei.

Cum a fost să lucrezi cu HaHaHa? Știu că ai fost și la DeMoga.

Totul se reduce la chimia pe care o ai cu oamenii. Dacă ai rezonat cu ei, rămâi. Asta s-a întâmplat și în cazul meu pentru că am avut mereu dificultăți în a mă integra în tot felul de colective, profesional vorbind nu prea am rezonat cu multă lume. Uite, Mihail e un tip cu care am rezonat artistic vorbind, lăsând la o parte ce facem. Când ne-am pus împreună cu câte-o chitară în mână sau eu la chitară și el la pian, a fost bine, am fost pe aceeași lungime de undă.

De obicei te înregistrezi atunci când lucrezi, că poate-ți vine vreo idee de piesă?

Da. Înregistrez absolut tot ce fac, pentru că nu știi cum faci și cum îți vine vreo idee, iar dacă-ți vine s-ar putea să nu poți s-o reproduci, pentru că o uiți instant. Ăsta este și motivul pentru care înregistrez tot. Am sute de înregistrări și sute de piese începute.

Ai avut cu siguranță multe momente de inspirație… Ai și obiecte care te inspiră? Știu că-ți place să le colecționezi.

Da. Nu sunt genul de persoană care strânge obiecte pentru că le iubește, ci pentru că îmi place să le dau un sens și cumva să le creez o poveste. Spre exemplu am o valiză cu care călătoresc. Consider că orice nu încape-n ea nu-mi trebuie. Cel mai mult am avut-o cu mine timp de o lună, în străinătate. E exact ca-n jocul ăla, „Ce încape într-o valiză”.

E valiza mea de călătorie pentru că a fost a bunicii și nu a folosit-o niciodată. A stat sus pe un dulap toată viața ei. Valiza are vreo 50 de ani deja. Când am luat-o i-am promis ei c-o s-o plimb peste tot pe unde mă duc și asta fac acum. Între timp bunica a murit, iar eu trebuie să mă țin de promisiune. Până nu o văd plimbată peste tot, n-am de ce s-o las, pentru că nu s-a terminat povestea ei.

Cum ți-a venit inspirația să scrii „Tocuri”?

Piesa a fost scrisă în luna iulie a anului trecut, cel puțin atunci a fost începută, când eram la marginea Londrei, într-o casă de artiști. Acolo locuia Suzy, o tipă super, pe la 60 de ani, cam așa. E soprană. Albă, blondă, ochi albaștrii. Soțul ei este un indian, brunet, mic și grăsuț. Iar ea e înaltă și slabă… El vinde servicii medicale, deci sunt total opuși. Fata lor este dansatoare, iar fratele ei scriitor. O casă super tare! Și pe lângă asta sunt și multi milionari. Tipul lucrează cu statul și are o afacere care a crescut la 30 de milioane de lire, vara trecută. Într-o dimineață eu eram în grădina lor super neîngrijită, care nu știu de ce era așa. Deși aveau atâția bani, ei trăiau într-o casă super modestă la margina Londrei. Totul zen. Aveau pian, aveau multe chestii.


M-am certat cu prietena mea cu o noapte înainte, pe niște subiecte din trecut. Și tocmai din cauza asta, nu trebuia să fac mare tam-tam, pentru că nu trăiesc în trecut și nu m-am supărat. Mi-am dat seama de asta, dar totuși am simțit ce-am simțit atunci și așa am scris refrenul, în dimineața aia, una cu soare și 30 de grade, în Londra. M-am și bronzat atunci. Probabil era singura zi cu soare din luna respectivă. Big Smile)

Atunci m-am dus pur și simplu, să cânt pe străzi. În Londra e interzis să cânți pe străzi. Am făcut-o în Manchester, Liverpool. Mă tot fugărea pe acolo poliția, pentru că voia să nu mai fac asta. Nu e nimic agresiv, adică nu te taxează, dar nici nu te lasă să cânți. Ai nevoie de licență. Se numește „busking licence”.

După asta m-am întors în țară și am făcut exact ce ți-am povestit că fac. Am scris câteva zeci de versuri, pe care le-am tot rotit și schimbat până am zis „Stop!”. Le-am dat la o parte, iar ultima oară când am rescris-o a fost gata de la cap la coadă într-o zi, două. Chit că nu sunt multe versuri, dar pentru mine și dacă scriu un cuvânt pe zi este o mare realizare.


Tot în acea perioadă am reușit să intru, prin efracție, și la Abbey Road, celebrele studiouri din Marea Britanie. Eram în față, cu tocul de chitară și, evident că nu aveam voie să intru, pentru că eram un simplu turist. Am profitat de faptul că tocmai ieșea orchestra și toată lumea avea un instrument în mână. Am intrat pe lângă ei. Am trecut de recepție. La un moment dat m-a oprit cineva pe holuri și m-a întrebat ce fac pe acolo și în ce sală trebuie să ajung. I-am zis că am venit să dau audiție. Mi-a zis cum îl cheamă, dar evident c-am uitat. Râzând mi-a zis că nu sunt în locul în care trebuie și mi-a dat o adresă sediului central de la Universal Music de acolo, unde se făceau audiții. Am plecat de acolo liniștit. A fost o super experiență! Am fost și-n Liverpool, în localul unde a cântat The Beatles prima oară. The Cavern Club. Evident, totul e legat de trupă acolo.

Era un bar care avea o boxă la ieșire, în subteran. Din boxa aia se auzea un tip cântând la chitară și-am zis să intru să văd ce se întâmplă. M-am dus la bar, mi-am luat ceva. Destul de ieftină băutura, apropo… Am stat puțin lângă scenă și fix atunci i s-a rupt tipului o coardă de la chitară. Am văzut asta, el s-a oprit din cântat ca s-o schimbe și l-am rugat să mă lase să cânt o piesă, eu având toate corzile la chitară. Practic am cântat în Liverpool, pe strada unde a fost și The Beatles. Toată lumea era chill, m-a întrebat de unde sunt și le-am zis România, așa, cu mândrie. Apoi iarăși am plecat…

Cum vezi răbdarea când vine vorba de muzică? De obicei artiștii vor totul repede, acum.

Nu, ăla nu-i un artist. E un wannabe something, pentru că nu știe ce vrea să facă cu viața lui. Casele de discuri cred că vor în general acum și mult, și bine, și succesul peste noapte. Eu nu-mi doresc succesul peste noapte. Nu știu de fapt nici dacă-mi doresc neapărat succesul.

Cred că el este de fapt o însumare a tuturor lucrurilor pe care le faci, începând cu felul cum calci pe stradă, cum te trezești dimineața, cum îți faci curat în apartament, respectul față de semenii tăi… De acolo vine succesul, nu dacă scrii o piesă și gata. Cât despre răbdare, ea se învață. Eu încă sunt într-un exercițiu de disciplină, pentru că am fost cândva foarte arogant. Mă rog, încă sunt, dar mi-a spus cineva că e mai bine să fiu eu și așa am făcut. Mi-am dat seama că aroganța face parte din mine, dar am zis că trebuie s-o transform într-o chestie benefică. Aroganța, furia… am zis să le întorc cumva în favoarea mea și uite, nu mai sunt atât de arogant pe cât eram.


Știu că ai cântat în foarte multe locuri, atât din Constanța, locul de unde ești, dar nu numai acolo. Fiind obișnuit cu live-urile, cum a fost prima dată când ai fost într-un studio de înregistrări?

Oribil! Studioul mi se pare un loc steril, în care eu momentan nu mă pot manifesta. Sunt de acord și chiar fac eforturi să învăț să lucrez în acel mediu, să intru „în borcan”, așa îi spunem noi. Eu mă simt prins acolo și faptul că am căști pe urechi nu-mi place. Mie-mi place live-ul, indiferent dacă am microfon sau nu în față. Când fac asta mă simt cel mai bine.

Prima oară când m-am urcat pe scenă a fost super. Prima oară când am intrat în studio n-a fost super. Mereu va rămâne așa. Eu țin foarte mult la detalii, eu aici aș înregistra, acasă, pentru că aici mă simt cel mai bine. Pot să mă duc în parc, pot să mă duc oriunde, dar nu în studio.

Cum vezi serviciile de streaming, dar actuala industrie muzicală românească?

Streamingul este viitorul, trebuie să-l acceptăm. Eu care sunt super tradițional… poate o să când la ceva electronic la rândul meu. O să crească streamingul, o să creșteți ca firmă.

Cred ca si posturile de radio din prezent se vor reconfigura in spiritul streaming-ului si al viitorului, vor urma tendinta, pentru a fi cat mai aproape de ascultatori.

Ce urmează pentru Jean Gavril?

O să lansez „Picioarele reci”, apoi câteva piese mai rock: „Fată bea cu mine” și „Cuțit la abdomen”. Cine-și numește piesa așa? Da, frate, eu! )) Probabil o să lansez un EP cu ele. După asta o să plec cu fratele meu din țară, la vară, pentru că-și face majoratul și vreau să-l plimb pe unde am fost eu, pentru că nu prea a ieșit mult din România. Tot așa, fără direcție. Ce-o să se întâmple, o să se întâmple. Cu tiriștii vreau să mergem. Ei chiar caută companie…

Ascultă Jean Gavril pe Zonga!


Pasionat de muzica rock, Jean Gavril este o persoană pe care n-ai cum să n-o observi. Asta și pentru că este înalt, dar mai ales pentru faptul că este un artist atipic, căruia îi place să experimenteze. Își scrie și compune singur piesele, iar de-a lungul timpului a studiat mai multe instrumente, chitara rămânându-i cea mai bună prietenă. La 21 de ani și-a lansat primul single, „Totul sau nimic”, iar de atunci lucrează încontinuu la noi materiale.

Locația: Sala Palatului, credit foto: Ruxandra Scripcariu.